Monthly Archives: April 2009

La ce anume are rost sa te uiti pentru a intelege cum functioneaza limbajul?

Sa presupunem ca se descopera ca atunci cand realizam doua acte de vorbire diferite, dar cu acelasi continut locutionar, avem activitate neuronala in exact aceeasi zona din creier. Ne-ar arata asta ca actele respective sunt apropiate, sau cel putin inrudite?

Si de ce conteaza atat cum anume invatam efectiv sa vorbim? In ce fel ne poate ajuta o teorie a invatarii limbajului sa intelegem mai bine cum functioneaza acesta? (vezi private language argument, de pilda)

Cineva ar putea sa priveasca limbajul dintr-un punct de vedere sociologic – sa se uite la rolurile pe care le joaca diferite activitati lingvistice, de diferite tipuri, in reglemantarea relatiilor (sau, in genere, a interactiunilor) dintre membrii unei comunitati lingvistice. Dar cum ii poate folosi o astfel de observatie logicianului care discuta, de pilda, despre distinctia dintre adjective predicative si adjective non-predicative?

Actiuni negative

Lucrez la un articol despre asta. Incerc sa arat ca problema existentei actiunilor negative (v. B. Vermazen in Essays on Davidson: Actions and Events) are ca sursa trecerea ilicita de la aplicarea ideii de negatie la continutul actiunilor la aplicarea negatiei la tipul actiunilor. Folosesc exemple cu actiuni verbale (i.e. acte de vorbire) pentru a lamuri treaba asta.

Acum am ajuns spre incheierea textului, in partea in care vreau sa sustin ca mi se pare ca problema reala e cea a relatiilor de contrazicere dintre actiuni – in ce fel o actiune poate sa contrazica o alta actiune?

LE: Am terminat textul intr-o prima forma. Se afla aici.

O obiectie

Cineva ar putea sa-mi spuna ceva de felul urmator:

1) Tu crezi ca atitudinile propozitionale pot fi privite ca acte de vorbire (a opina, a exprima sperante, dorinte, intentii s.a.m.d.).
2) Pe de alta parte, pentru a putea vorbi despre actiunea X, care presupune intentia de a face X, ar trebui sa spui ca o actiune verbala de forma “Intentionez sa X” trebuie sa fie intotdeauna precedata de o actiune de forma “Intentionez sa-mi exprim intentia sa X”, iar aceasta de “Intentionez sa-mi exprim intentia ca intentionez sa X” si asa mai departe.
3) Dar e limpede ca asta te-ar duce la un regres la infinit.
4) Asa ca trebuie sa accepti ca exista intentii neexprimate (intentii non-lingvistice, dupa Grice).
5) Si la fel si pentru a vorbi despre siruri de actiuni infaptuite in vederea aceluiasi scop. Scopul trebuie sa fie “avut in vedere” de actant, dar acesta nu trebuie neaparat sa-si exprime in mod explicit intentia de a urmari scopul respectiv.
6) Dar daca accepti ca exista intentii non-lingvistice, atunci trebuie sa accepti ca atitudinile propozitionale nu pot fi reduse la acte de vorbire.
7) Iar atunci, va trebui sa accepti ca punctul de plecare al proiectului tau este gresit.

Doar ca eu, atunci cand vorbesc despre “atitudini propozitionale”, vorbesc de fapt despre “propozitii care exprima atitudini propozitionale”. Nu mi-am propus niciodata sa vorbesc despre intentii extralingvistice (sau intentii neexprimate), dar asta nu inseamna ca le resping. Ceea ce vreau sa spun este ca propozitiile care exprima atitudini propozitionale pot fi privite ca acte de vorbire (fiindca rostirea lor este un act de vorbire).

Si probabil ca in formularea raspunsului joaca un rol si lucrurile pe care le-am scris despre “opinii inconstiente”. Ideea e insa ca obiectia poate fi depasita.

Nu pot simti nici o placere

Si totusi afirmatia asta e diferita de “Nu pot simti nici o durere“. Atunci voiam sa spun ca daca vorbesti despre dureri ca si cand durerile ar fi anumite entitati, niste “obiecte sensibile”, nu spui nimic cu sens. Putem spune ca oamenii au dureri, asa cum spunem ca oamenii au drepturi, fara ca asta sa insemne ca ei sunt in posesia unor entitati (mai sunt probleme, bineinteles; durerile nu sunt ca drepturile, fiindca despre ele se vorbeste ca si cand ar fi localizabile; dar s-ar putea raspunde ca localizez cauza durerii, nu durerea). Si am putea spune, bineinteles, ca oamenii simt dureri, daca realizam ca “a simti o durere” nu functioneaza la fel ca “a vedea un copac”. Iar acum trec la ce voiam sa spun acum.

Continue reading Nu pot simti nici o placere

Cum inveti sa comunici? (2)

Mi se pare interesant un lucru. Noi il tratam pe Razvan ca si cand ar intelege. Ii vorbim ca si cand am presupune ca intelege ce spunem, fiindca altfel nu i-am vorbi, sau i-am spune doar “cuvintele” pe care le rosteste el. Stim ca nu intelege tot ce-i spunem, dar ne facem ca intelege. E asta o conditie esentiala pentru a invata pe cineva o limba?

Alta observatie. Razvan foloseste cuvinte ciudate. Nu spune “barba”, de pilda, ci “baba”. Bunica e “Ami”, iar in loc de pipi spune “epi”. In primul caz s-ar putea crede ca nu poate sa pronunte corect un cuvant (fiindca e vorba despre “r”). In ultimul, lucrurile nu par sa stea la fel (fiindca “pipi” e usor de pronuntat). Cred ca lui Razvan ii place, pur si simplu, cum suna “epi”, asa cum mie imi place cum suna “soarice”, desi stiu ca nu e corect sa spui “soarice”. In cazul lui “Ami”, lucrurile sunt chiar mai complicate. Este “Ami” un “cuvant” inventat?

Nu e limpede. Dar un lucru e clar. Invatarea limbajului nu se produce intr-un singur sens. Daca am astepta ca Razvan sa rosteasca doar “cuvintele noastre” si am ignora complet “cuvintele lui”, poate n-am ajunge prea departe. Trebuie sa invatam si noi. Uneori s-ar putea ca el sa rosteasca pur si simplu niste sunete, dar noi incercam sa intelegem ce spune. Il intrebam, eventual, ce inseamna “ligo” (sau altceva). Il tratam pe Razvan, din nou, ca si cand ar vorbi deja o limba, doar ca nu chiar limba noastra.